O caracterizare larga

In spatele casei se gaseste ograda. Un tarc ingust, bantuit de un miros oribil, o pasta subtire acopera aerul, te sufoca. Intra in plamani precum un fum gros imposibil de indepartat, agresiv dar lent, eterogen dar precis, mizerabil. Pe jos domneste o mazga lipicioasa, intesata de ramasite fel de fel . Creste se nasc din adancurile noroioase, tinzand spre cer cu o certitudine hilara, creeand astfel adevarate furnale contagioase de rapan. Un muget surd curge prin tarc, il inconjoara, te strapunge si ti propune o jalnica arie cantata in cor cu ajutorul vantului nefericit ce a trebuit sa petreaca aceste tinuturi. Te imbie mascat catre o moarte sigura insa amar este gustul ce te trezeste zdrobitor la realitate. Faci 2 pasi inapoi parca trezit  din mrejele unei sirene prost copiate, te intorci grabnic in lumea de odinioara, lepezi hainele si iti schimbi gandul. Cel putin pana data viitoare cand vei fi trimis iar in ograda sa te ingrijesti de cele lumesti.

Sunt vocea unui pian mut

Ascuns in negura lor, miros in stanga si in dreapta, imi fac loc subtil din coate si inaintez catre ce cred eu ca este maine. Ascult insomniile unui glas ragusit acompaniat de vibratiile unei imaginatii insangerate. Ma prefac a fi pasiv insa fortificatiile echilibrului meu sunt fortate iar un muget straniu patrunde in catedrala,nevazut. Isi incepe exorcizarea, singurul scop al devastatoarei sale existente sperand declinul universului de mine creat. Fenomen de altfel cotidian si evident trivial de la un punct in colo. Letargic ma opun constient fiind de ineficienta atacurilor asupra mea. Nazuinta catre  suprematia armoniei imi impune o oarecare retragere din larma, ma obliga sa accept durerea precum o realitate si ma invata rabdarea. Erodat de vartejuri asurzitoare de cuvinte si impulsuri ma predau unui abis al mintii si ma deschid catre interor pentru a fi inghitit.De mine.

Urmez apoi agale cararea catre apusul suferintei bucuros si increzator in drumul asternut in fata-mi.

Fragment

Disperat caut o iesire prin simboluri zambitoare,frumuseti ce mine create, mie supuse, doar mie. Le expun cu nonsalanta publicului larg, compun anonime demonstratii cu unicul scop egoist de a-mi facilita calea catre imaginatie.

Nu sunt sigur ce caut  insa consider cu sincerite ca afirmatiile astazi plimbatoare prin mintile “majoritatii” sunt  un exemplu bun pentru acea mica anecdota dintodeauna existenta ce-si exprima interesul pentru simpla guvernare totala.

Nimic din ce meritati

Tu.Transparenta. Esti asa de sfidatoare, tu vaza. Goala, despuiata mi te prezinti, la fel de vulgar imi zgarii simtul, lasi dare pulsatile in sentimentul meu. O vaza goala descriu. Un asemenea obiect se intinde in fata-mi. Inconstienta de calitatile ei si mintita cu privire la defecte, zace senina pe o masa nesfarsita. Atat de pura aparent, atat de nemiscata de orice curent ce ar putea sa o umple, atat de simpla. Agonizeaza solitara in aceasta mare de flori, apa, orice minunatie ce ar putea-o umple si inferici.Dar nu, trufasa raspunde parca ranita dupa o teza perfect limpede, surda parca la argumentele divinatii. Refuza prin a se inchide, se incumeta prin a plange.

Normalitatea o ajuta, colectivul o propulseaza, ignoranta parca fata de abisul ce o devoreaza din interior, se rasteste  la vocea agapica si o urmeaza pe cea rational-sinucigasa. Indopata de reclame proaste si de concepte straine gandirii, continua masacrul asupra propriei existente, fara a cunoaste durere, fara a gusta remuscare. Compatimirea este absurda, glasul ti-ar fi inutil intrucat ce dumnezeu…e o vaza. Vocea ta doar ar produce mici vibratii la suprafata sticloasa, apoi acestea n ar mai ajunge in acel loc unic, unde asternut in praf, zace nimicul.

Evoci curiozitate in prima instanta, o indignare completata de o speranta morbida apoi , finalizand cu un esec de intelegere, vaza. De ce nu ai sinonim? Glastra, ai doar atat de multi adepti… ai atat de multe forme incat mi-e imposibil sa nu te gasesc in a mea viata. Invadezi ce-i mai sfant… imi omori cautarea si mi sugrumi sansele de a gasi. Avand acestea, exista oare un element ramas neinfectat? Exista oare acea plinatate absoluta? Caut in van un fir al unei foste adieri de vant, fir ce ar urma viata sa mi-o calauzeasca, caut anevoie si fara graba, continuu si cu sarguinta.

Am ramas la tine glastra, tu si cu stratul subtire de satin gri asternut in timp. Nu Nietz, o suprafata ce nici simulare nu cunoaste.

Nu va exista precum altul,nu cat pianul continua

Grai, doar grai.Tot ce mi-au ramas au fost caracterele derutante, vorbele pierdute.Privesc gol ce altii incearca a intelege si astept mut o concluzie.Dispret adanc pentru neputinta drept fiinta, respect suprem pentru ingeniozitatea drept unealta.Pierdut in nebuloasa cuvantului “trebuie” bajbai lenes prin intuneric sperand doar ca pana de curent va disparea vreodata.Imi incredintez avutia pseudo-cunoscutului si adorm in umbra nesigurantei.Incertitudine izvorata doar din a amea ignoranta, din a mea necredinta.

Nerasuflat aerul trece pe langa mine.Precum un filtru scos din uz, neputincios urmaresc curenti lungi, purtatori de miresme aparte, indepartandu-se agale de mine. Ratacit cate unul imi aduce vesti despre a mea pogorare, nutati despre al cerului declin. Inhalez aer mort, aspru si batjocoritor pentru ale mele filtre.Ma sugruma partial, si confuz imi continui judecata pe pagini aburinde de a mea agonie.Eman diverse culori, un adevarat far multicolor parca. Fiecare isi va gasi nuanta in mrejele mele, toti vor crede a mea pasiune drept singura prin simplul siretlic ce se foloseste de viziunea lor monocromatica. Absurd, niciuna din ele nu se reflecta in a mea prizma.Nu gasesc nuanta alteori asa evidenta iar acest fapt ma poarta greu. Graind cu asemenea dispret, unul este indus in eroare si condus parca de la poteca initiala, ademenit de un soare himeric ce-si joaca zarurile in tovarasie cu o luna falsa, se prabuseste incet catre adancul alor sale ganduri, acum alterate.Toxine insistente masoara gravitatea sensimentului rezultand constatari evident aberante si completate de un sentiment strain, formeaza un peisaj apasator, lugubru.

Se poate sa nu?

Nu vreau nimic spectaculos astazi. Vorbesc din perspectiva unuia ce aboleste obisnuinta si arunca in aer integritatea. Sfarm triumfator caramizi ce alteori mi-au fost stalpi, ating flori ce poate sunt scrise in carti negre. Nu retin nu-i asa? Nu mi amintesc acea litera fluorescenta si nici acel sunet al genezei. Ce poate fi mai trist decat a mea enigma in privinta propriei identitati?! Invat la scoala tot ce mi trebuie pentru a nu supravietui si totusi insist in a-mi lua cursuri de societate si de comportament. Le urmez cu prezenta ireprosabila si atentie nebuna. Invat ca sunt slab. Mai invat ca nu exist deasupra si nici in comparatie cu ei. Sunt intr-un univers paralel ce vad ca isi incearca sarcasmul pe mine. Incercari grele imi pune in timp ce stau in ploaie si incerc sa mi dau seama unde sunt. O batjocura mai stridenta si o amorteala mai adanca rareori.

Dar se pare ca mi-a venit tramvaiul… vorbim acasa.

Black Stones

Imi gasesc eul in imaginea aburinda a unei sali de clasa, in deranjul produs de bazaitul constant, strident si parca respingator al unei umbre cu pretentii marete.Fac un pas sovait in poarta catre timpul meu, intrarea ce duce catre a mea existenta ca unic motiv al invartirii planetei, ca singura cauza a existentei “lor”, a “tuturor”. Apoi zac adancit in plapumi de idei, imbatat de briza imaginatiei si condus molcom catre un nou orizont.Doar un rezultat la fel de efemer precum toate celelalte insa cu nimic mai insignificant decat toate marile teorii ce ne guverneaza lumea.Descifrarea acestori iepuri fugari prin al meu spatiu se rezuma la o chimie complicata ce implica prinderea lor dar mai ales intelegerea acestor mecanisme atat de fine- incat uneori a mea constiinta se retrage insangerata.Durerea, uneori reformatoare, le acapareaza imaginea, ii metamorfozeaza din albul iernii devenind patati, murdari de un gand asemanator crimei. Devin agresivi, tanjesc a mea atentie. Rezultatul depinde dinnou de simtul meu, de vrerea sa pentru modificarea consistentei acestor bestii.Primirea lor in lacasul constiintei este insasi cauza sentimenteleor nefaste, insasi motivul noptii prin ale mele ganduri.

Restul va rog

Ce titlu bun, dar cu ce sa l umplu? Nu mai am nimic. Cu ce sa l justific, am fost jupuit. De ce mi continui asteptarea unui miracol divin cand am in buzunar cheia eternitatii? Nerabdarea mi joaca feste… momentul de acum imi pare neportivit de gresit iar eu continui a ma insela in detalii insignificante alaturi de a mea mandrie. Imi doresc doar o existenta lipsita de certitudine, o traire efemera si un scop inselator. Da..le am. Si ce… Am fost pierdut in ratiunea ascutita , apoi aruncat in peretii imaginatiei si intr un final strivit de clestii simtului.Rezultatul? Un amalgam de notiuni, sentimente si cugetari. O serie de avertismente si piste false. Un labirint psihologic de neimaginat, o arhitectura formidabila construita doar prin puterea autodistrugerii mele…genial. Scop final ascuns privirii mele, agonie menita pentru a mea satisfactie…te am dorit…si intr-adevar n ai intarziat sa apari. Acum a mea durere este justificata de un gand asurzitor, de o idee transparenta, toate ale mele desigur.Nu mai pot fi indiferent , nu ma mai simt ignar.

Amorf final?

M-am ridicat astazi din adancul abis.Am strabatut fulgerul si m-am aprins la sunetul apei in pocalul de fier. Ce vreme frumoasa…

Detine o esenta polemica aceasta ploaie…Imi da un sentiment exeptional,vital,radiant dar in acelasi timp ma face sa tremur in agonie, sa o urasc daca sunt nevoit a iesi afara.Nu este orice ploaie, fiecare strop poarta un nume de melancolie, in fiecare adiere rasuna un glas de amintire.Toate aceastea aspira catre o traire inumana, catre o senzatie poate divina, poate insignificanta pentru altii insa eu, sunt usurinta, libertatea stropului nezarit prin cer, care inevitabil se prabuseste zgomotos: un zbor astral de la cele mai inalte principii , un picaj umbrit doar de finetea norilor. Sfarsitul…nicidecum tragic, amorf fara caracterul cel din urma, amorf de sine, de tot ce ai.

Cel ce este gasit nu are cum sa se fi pierdut.

Cum traim

Nu…am vrut atat de mult sa ma aflu in acel punct in care pot contura fara sa ating un portret, in care mi pot imagina fara sa fiu constient absolutul. Nu pot sa mi gandesc imensitatea in rezonanta pionezelor din talpa . Nicidecum nu pot sa mi petrec minutul in cazanul dispretului. Mazga…asta mi sugereaza. E un loc in care nu vreau sa ajung, o coordonata pe care nu vreau sa o imbratisez dar imi pare ca euforic m am avantat in adevarul mlastinos intr-adins si constient de obscuritatea luminii de acolo, constient de agonia inchisilor. Am fost astfel sortit unui destin temporar fumuriu, unei reprezentatii grotesti ale proprie-mi persoane. Cu toate acestea cred din adancul existentei ca nu mi doresc evadarea…nu mi doresc fuga ori capitularea. De ce? Cine n-ar vrea sa fie martorul crimei perfecte?

Ce faci cand susurul inconstientului nu te mai sprijina? Cum ataci imaginea ce nu ti a fost nascuta inca? Poate o reminiscenta a unui trecut aprent grandios dar in realitate anecdotic in viziunea si experienta ta, iti va sopti o urmatoare carte.Poate nu a existat niciodata. Plasmuirea mintii tale pare a crea fiare iar ochii tai intra in conflict armat cu tot ce mintea-ti impune. Esti oarecum tintuit insa cu putina imaginatie libertatea de miscare-ti va revela o cale oarecum mijlocie, fara a fi prea abrupta nici plina de grohotis.

Am fost ireversibil distras de la a mea lume, ma voi intoarce la sah cu norii.